Trebuie să interpretezi comportamentul copilului ca pe o reacție la propriul tău comportament, dar și în termenii motivelor, nevoilor, personalității și circumstanțelor sale. Lucrul acesta presupune o reorientare a atenției, dat fiind faptul că, în mod normal, noi privim la acțiunile cuiva în termenii motivelor, nevoilor, personalității și circumstanțelor sale, și nu ale noastre.
De regulă, copiii nu știu ce fac. Știu prea puțin cum trebuie să abordeze viața pentru ca ea să se desfășoare așa cum trebuie. Așadar, așa cum un cățeluș trebuie învățat să asculte, copiii au și ei nevoie de ajutor din afară. Copiii se vor maturiza doar până la nivelul la care îi structurează părinții, nu mai mult. Limitele până la care un părinte poate fi responsabil și până la care poate să-i învețe pe copii responsabilitatea determină eficiența cu care copiii învață să fie responsabili. Copiii nu au în ei înșiși tendința de a se maturiza. Ei răspund și se adaptează modului în care sunt educați.
Prima imagine mentală fundamentală pe care o au copiii cu privire la modul în care operează universul este casa în care trăiesc. Acasă își formează ei concepția despre realitate, dragoste, responsabilitate, alegeri și libertate. Dacă însă îți protejezi copiii de durerea iresponsabilității, îi pregătești pentru o mulțime de necazuri în viața adultă.
Una dintre cele mai utile întrebări pe care părinții și le pot pune atunci când se confruntă cu problema unui copil, nu este: “De ce nu încetează să-l mai loveasca pe fratele său?”, ci: “Cu ce am contribuit eu la crearea acestei probleme?”. Avantajul acestei abordări constă în faptul că te scoate din inutilitatea încercării de a-ți controla copilul și îți pune la dispoziție probabilitatea de a-ți controla atitudinea față de el.
Copiii observă și învață din felul în care tu operezi cu limitele în lumea ta. Urmăresc felul în care-i tratezi pe ei, cum îți tratezi partenerul de viață sau cum te porți la serviciu, iar apoi te imită, în bine și în rău. Copiii caută și doresc să se asemene cu acești indivizi mai mari și mai puternici.
Dacă copilul observă la părinții săi că respectă reguli pe care la rândul lor le-au impus în casă, atunci copilul învață că respectul, asumarea lucrurilor proprii, a-ți cere iertare și atitudinea față de regulile casei sunt aspecte pe care le fac și adulții. Copiii au nevoie de norme de care să se agațe. Pe de altă parte, nevoia de apartenență a unui copil este mai puternică decât nevoia lui de a fi bun.
Nu există un element mai important pentru maturizarea copilului tău decât dragostea. Fiind o sursă majoră pentru copil, tu îi pui la dispoziție apropierea, intimitatea și îngrijirea care îl susține. Totuși, apropierea aceasta este adesea confundată cu nevoia pe care o simte părintele față de copil. O astfel de atitudine se numește dependență. Este inversul a ceea ce ar trebui să fie relația cu părintele.
Problema însă apare atunci când părinții sunt cei care au nevoie de afecțiunea și intimitatea copilului lor pentru satisfacerea propriilor nevoi nesatisfăcute. Astfel, pe neștiute, copilul este folosit pentru a aduce căldură, apropiere și dragoste în viața părintelui, fapt care-l transformă pe copil, mult prea devreme, în părinte.
Tu ești stejarul de care copilul tău se dă de nenumărate ori cu capul, până când reușește să-și dea seama că acest copac este mai tare ca el. Data următoare îl va ocoli.