Calea Dorobanti 116-122, Sector 1 - Bucuresti psihoterapeut@oanatenea.ro

Copilul reacționează la modul în care te comporți ca părinte!

Trebuie să interpretezi comportamentul copilului ca pe o reacție la propriul tău comportament, dar și în termenii motivelor, nevoilor, personalității și circumstanțelor sale. Lucrul acesta presupune o reorientare a atenției, dat fiind faptul că, în mod normal, noi privim la acțiunile cuiva în termenii motivelor, nevoilor, personalității și circumstanțelor sale, și nu ale noastre.

De regulă, copiii nu știu ce fac. Știu prea puțin cum trebuie să abordeze viața pentru ca ea să se desfășoare așa cum trebuie. Așadar, așa cum un cățeluș trebuie învățat să asculte, copiii au și ei nevoie de ajutor din afară. Copiii se vor maturiza doar până la nivelul la care îi structurează părinții, nu mai mult. Limitele până la care un părinte poate fi responsabil și până la care poate să-i învețe pe copii responsabilitatea determină eficiența cu care copiii învață să fie responsabili. Copiii nu au în ei înșiși tendința de a se maturiza. Ei răspund și se adaptează modului în care sunt educați.

Prima imagine mentală fundamentală pe care o au copiii cu privire la modul în care operează universul este casa în care trăiesc. Acasă își formează ei concepția despre realitate, dragoste, responsabilitate, alegeri și libertate. Dacă însă îți protejezi copiii de durerea iresponsabilității, îi pregătești pentru o mulțime de necazuri în viața adultă.

Una dintre cele mai utile întrebări pe care  părinții  și le pot pune atunci când se confruntă cu problema unui copil, nu este: “De ce nu încetează să-l mai loveasca pe fratele său?”, ci: “Cu ce am contribuit eu la crearea acestei probleme?”. Avantajul acestei abordări constă în faptul că te scoate din inutilitatea încercării de a-ți controla copilul și îți pune la dispoziție probabilitatea de a-ți controla atitudinea față de el.

Copiii observă și învață din felul în care tu operezi cu limitele în lumea ta. Urmăresc felul în care-i tratezi pe ei, cum îți tratezi partenerul de viață sau cum te porți la serviciu, iar apoi te imită, în bine și în rău. Copiii caută și doresc să se asemene cu acești indivizi mai mari și mai puternici.

Dacă copilul observă la părinții săi că respectă reguli pe care la rândul lor le-au impus în casă, atunci copilul învață că respectul, asumarea lucrurilor proprii, a-ți cere iertare și atitudinea față de regulile casei sunt aspecte pe care le fac și adulții. Copiii au nevoie de norme de care să se agațe. Pe de altă parte, nevoia de apartenență a unui copil este mai puternică decât nevoia lui de a fi bun.

Nu există un element mai important pentru maturizarea copilului tău decât dragostea. Fiind o sursă majoră pentru copil, tu îi pui la dispoziție apropierea, intimitatea și îngrijirea care îl susține. Totuși, apropierea aceasta este adesea confundată cu nevoia pe care o simte părintele față de copil. O astfel de atitudine se numește dependență. Este inversul a ceea ce ar trebui să fie relația cu părintele.

Problema însă apare atunci când părinții sunt cei care au nevoie de afecțiunea și intimitatea copilului lor pentru satisfacerea propriilor nevoi nesatisfăcute. Astfel, pe neștiute, copilul este folosit pentru a aduce căldură, apropiere și  dragoste în viața părintelui, fapt care-l transformă pe copil, mult prea devreme, în părinte.

Tu ești stejarul de care copilul tău se dă de nenumărate ori cu capul, până când reușește să-și dea seama că acest copac este mai tare ca el. Data următoare îl va ocoli.

Bullying – fenomen problemă!

Bullyingul este o experiență care produce incredibil de multă suferință!

Bullyingul reprezintă o formă de abuz emoțional și fizic, este un fenomen de excludere socială și de hărțuire.

Locurile unde acesta are loc sunt de obicei curtea școlii și sala de clasă, iar făptașii sunt elevii. Victimele spun adesea că au fost supuse hărțuirii vreme îndelungată. Ani de zile, ei au fost obligați să meargă în fiecare dimineață în cușca leului. Momentele cele mai grele erau pauzele și sfârșitul orelor de școală: în pauze era recomandat să stea aproape de paznic, iar după școală opțiunile erau fie să dispară cât mai repede, fie să se ascundă mult timp la toaletă, până când plecau toți ceilalți. Vă sună cunoscut?

Este extraordinar de greu să dovedești bullyingul. Făptașii știu foarte bine când să se retragă și cum să-și facă răutățile nevăzute în fața profesorilor. Cei hărțuiți se rușinează adesea de faptul că nu sunt acceptați de ceilalți, și se tem, pe bună dreptate, să nu-și înrăutățească situația “pârând”. Ei rămân cu senzația că e o situație fără ieșire și cu convingerea că trebuie să se supună. Oamenii care au fost hărțuiți intensiv se simt neinteresați și insuficient de buni pentru a fi acceptați.

Ceea ce doresc să evidențiez este faptul că noțiunea de bullying sau de agresor intimidant poate fi și o strategie de coping, o modalitate de a face față unor emoții sau evenimente neplăcute la un moment dat. Atunci când ne simțim devalorizați, adoptăm un comportament deosebit de autoritar și de arogant și reacționăm repede cu agresivitate. Întotdeauna însă, obiectivul este de a controla o situație în care ne simțim, de fapt, nesiguri și mici.

Mulți dintre oamenii care au avut o copilărie în permanență amenințați și confruntați cu violența, au mai târziu tendința de a recurge ei înșiși la un comportament negativ. Atacul este cea mai bună apărare. Ei preferă să lovească, decât să fie loviți. În cazul lor, este tipic un comportament calculat care urmărește exercitarea violenței fizice sau verbale pentru a-i intimida pe ceilalți și pentru a obține astfel controlul asupra situației.

Uneori, victima devine, la un moment dat, agresor.

Oana