Aș vrea sa abordez un subiect de actualitate, și anume,  despre importanța pregătirii profesorilor din școlile noastre (fie de stat, fie cele private) din punct de vedere psihologic. Consider că ar fi de preferat, ca să nu zic obligatoriu, ca profesorii să fie instruiți și învățați cum să “se poarte” cu elevii lor. Iau categoria învățătorilor ca prim exemplu. Elevii din clasele primare se duc la școală cu extaz, ei nu știu că școala este un lucru urât sau că vor experimenta lucruri inconfortabile. Ei când se duc prima oară la școală se duc plini de speranță și  bucurie că își vor face prieteni noi și că vor învăța o sumedenie de lucruri noi și interesante. Temători că nu o vor mai avea pe mama lor lângă ei, aceștia își centrează atenția către o altă persoană cu care să poată suda o legătură sigură din punct de vedere emoțional. Copiii au nevoie să simtă că cineva responsabil și iubitor are încă grijă de ei, că sunt iubiți și prețuiți și că nimic, nici impunerea de limite, nu infirmă această iubire și prețuire. Această funcție îi este atribuită spre îndeplinire învățătoarei, cea de-a doua figură importantă pentru un copil în dezvoltarea sa. Pentru copii, cel mai important este să aibă experiența unui  sprijin constant. Copilul trebuie să trăiască experiența laudei și a prețuirii, dar și a încrederii. Toate bune până aici! Ce se întâmplă dacă învățătoarea nu este disponibilă în a oferi nimic din ce am menționat mai sus, ba mai mult hărțuiește din punct de vedere emoțional un copil? Să luăm un exemplu, un elev care nu citește foarte bine (pentru că știm cu toții că fiecare are ritmul lui de dezvoltare și de învățare) și căruia doamna învățătoare i-a tot spus pe parcursul unui semestru că “nu este în stare să citească corect” sau că este cam “mototol”. Acest elev a dezvoltat sentimentul că nu este capabil, că nimeni nu are încredere în el și între timp a ajuns să nu mai aibă el însuși încredere în sine. Aceasta se numește așteptarea cu privire la propria eficacitate fiindcă elevul  însuși este convins că el este un “mototol” și că nu este în stare de nimic. 

Fiecare om are nevoie să-și dezvolte personalitatea și să fie luat în serios. Un om care se deschide, dar se lovește doar de ridicularizare va suferi foarte mult, simțindu-se rănit. Acei copii care trăiesc experiența luării în derâdere a sentimentelor și nevoilor lor vor avea ca adulți, mari dificultăți în exprimarea lor. Răutățile și jignirile lasă răni adânci! Aceasta deoarece copiii încă nu au  un sentiment stabil cu privire la cine sunt și ce pot face. Imaginea lor de sine încă nu este fixată, vocea lor este încă slabă și în formare. O remarcă spusă la întâmplare despre un elev poate lăsa o urmă foarte adâncă. Mai ales dacă este spusă de față cu toți copiii. Acești copii vin acasa cu noi emoții învățate (rușine, de exemplu), dar și cu sentimentul că școala nu este chiar ce-și imaginau, un loc unde poți prinde aripi și mai mari în viață, ci un loc nesigur în care este în permanență devalorizat sau ridicularizat. 

Dragă învățătoare/învățător, cu tot respectul, un copil întelege o regulă pusă cu calm și candoare! Tu ești mare, el este încă mic. Respectul se câștigă numai atunci când este reciproc! Toți am fugit de tratamentul post-comunism din școlile din România (nu-l mai menționez pe cel dinainte), dar e nevoie de multe generații ca să ștergem cu buretele comportamentul învățat la nivel social.

Un alt semn de întrebare este dacă părinții acestor copii știu despre consecințele comportamentului și atitudinii profesorului asupra copiilor lor..sau se mulțumesc că-i pune la punct pentru că sunt prea răsfățați?

Desigur, există și cazuri fericite, dar acestea sunt puține!

Oare nu ar fi de preferat ca aceste cadre didactice să fie mai întâi instruite în acest sens, iar apoi să ajungă la catedre?

Uneori și o terapie ar merge! 🙂

Oana