Calea Dorobanti 116-122, Sector 1 - Bucuresti psihoterapeut@oanatenea.ro

Cum le vorbim copiilor despre Moș Crăciun sau Moș Nicolae?

Dacă sărbătoriți Crăciunul, cred că este important să luați în considerare cu atenție ceea ce le spunem copiilor despre Moș Crăciun.

Povestea Moșului este de fapt despre iubirea necondiționată. Sfântul Nicolae, un creștin, oferea în secret bani pentru trei surori al căror tată nu avea suficienți bani pentru o zestre pentru ca ele să se căsătorească. În timpul nopții, acesta strecura bani în ciorapii lor. Dar, într-o noapte, tatăl l-a prins pe Sfântul Nicolae, acesta din urmă cerându-i să-i păstreze secretul. Sfântul Nicolae oferea bani acestei familii necondiționat datorită iubirii sale pentru Dumnezeu.

Vrem ca și copiii noștri să știe că îi iubim necondiționat.

Indiferent de ceea ce fac copiii noștri, dragostea noastră pentru ei nu se va diminua niciodată. Poate că uneori nu-mi plac toate lucrurile pe care le face copilul meu, dar o iubesc mereu, pentru tot ceea ce este și tot ceea ce nu este. În acel spațiu iubitor, găsesc modalități de a o învăța să fie mai mult din cine este menită să fie.

Știința comportamentală ne spune că obținem mai multe bucurii din acțiunea de a oferi fără a primi ceva în schimb. Când copiii noștri acționează cu amabilitate din bunătatea inimilor lor, ci nu din cauza amenințărilor sau a mitei, este într-un mod natural consolidant. Copiii care sunt recompensați pentru că fac ceva experimentează mai puțină plăcere și sunt mai puțin motivați să facă din nou acel comportament.

A le spune  minciuni copiilor despre Moș Crăciun sau despre orice altceva, nu ajută la construirea unei relații de încredere cu aceștia.

Copiii au încredere deplină în noi și au nevoie de noi pentru a-i ajuta să înțeleagă lumea. Se bazează pe noi pentru a fi sinceri. Se bazează pe noi pentru protecție și siguranță. Știu copii care s-au supărat pe părinții lor după ce au auzit că „Moșul nu este real”. Știu și copii care sunt înspăimântați de Moș Crăciun, mai ales de cei deghizați care parcă doar asta știu să facă.

Dacă darurile sunt oferite necondiționat, copilul nu va mai fi preocupat de ideea de a primi sau nu cadouri de la Moș Crăciun/Moș Nicolae. Crăciunul este despre a da, ci nu despre a nu primi, nu? O problemă apare atunci când părinții folosesc cadourile ca recompensă pentru „comportament bun”, distrăgându-le atenția copiilor de la concentrarea lor asupra dăruirii. Dacă cadourile sunt oferite condiționat, copiii se concentrează asupra lor. Dacă cadourile sunt oferite necondiționat, copiii se pot concentra asupra celorlalți, oferindu-le necondiționat și lor.

A le spune copiilor adevărul despre Moș Crăciun sau Moș Nicolae nu înseamnă că magia sărbătorilor va dispărea!

Magia nu dispare!

Distracția de Moș Crăciun este însuși jocul de-a Moș Crăciun! Ce poate fi mai frumos decât a-ți scrie dorințele pe o foaie de hârtie și să faci o scrisoare către Moș Crăciun? Gestul simpatic de a-i lăsa  prăjiturele și laptele pentru a-și trage sufletul lângă brad ajută cadourile să ajungă în mod magic peste noapte! Încă poți să te joci „de-a Moș Crăciun” ! Și poți avea toată magia Crăciunului fără să-i minți pe copiii tăi. Copiii se pot descurca cu dualitatea de a ști că Moș Crăciun este / nu este real, în același timp. Vor crede în continuare în magie! Nu le veți fura magia.

Este de preferat să explicăm celor mici că Moș Crăciun este un simbol. Putem spune ceva de genul: „Moșul pe care îl vezi în cărți, filme și în magazine este o persoană în costum. Oamenii se îmbracă în costume de Moș Crăciun pentru a ne reaminti …

… de cineva care a trăit cu mult timp în urmă, numit Sf. Nicolae, care a dat în secret bani oamenilor care aveau nevoie de ei. ”

… Să fim amabili și generoși cu alte persoane din familia noastră sau chiar din afara familiei noastre, în special cu persoanele care au mai puțin decât noi. ”

Păstrează magia!

Atât voi, cât și copiii voștri, vă  puteți juca în continuare „de-a Moș Crăciun” dacă doriți. Putem spune: „Chiar dacă Moșul nu este o persoană reală, putem totuși să ne prefacem că există  pentru că este distractiv să ne folosim imaginația și să credem în magie”. Întrebați-vă copiii:

Vrei să îi scrii lui Moș Crăciun o scrisoare și să-i spui ce vrei de Crăciun?

Doriți să puneți lapte și prăjituri pentru Moș Crăciun și un morcov pentru Rudolph în ajunul Crăciunului?

Vrei să stai în poala lui Moș Crăciun și să-i spui ce vrei de Crăciun?

Unii părinți își fac griji dacă copilul lor le va spune celorlalți copii că „Moșul nu este real” și vor trebui să suporte mânia altor părinți. Explicați-le copiilor în acest fel: „Unii copii și adulți s-ar putea gândi diferit la Moș Crăciun, deoarece vor să se joace „de-a Moș Crăciun”. Este ok ca oamenii să gândească diferit la lucruri diferite. Puteți să vă alăturați jocului dacă doriți – este distractiv să vă folosiți imaginația și să vă prefaceți – sau puteți rămâne în afara acestuia. Nu trebuie să le spui altora că „Moș Crăciun nu este real” pentru că tuturor le place să se prefacă uneori, la fel ca atunci când te joci cu [păpușile, figurile de acțiune, jocurile video, vizionezi filme] și te prefaci că poate fi real.”

Dacă copilul tău se ceartă cu un alt copil dacă Moș Crăciun este real sau nu, spune „Crezi că Moș Crăciun este real și tu crezi că Moș Crăciun nu este real. Interesant! Doi oameni cred două lucruri diferite. ”

De la a crede în Moș Crăciun (Moș Nicolae) la a deveni unul ca acesta a mai rămas doar un pas!

Crăciunul înseamnă a-i ajuta pe ceilalți, a fi altruist și a fi recunoscător pentru ceea ce aveți și nu pentru ceea ce nu aveți.

Cum poate un tată narcisist să-și rănească fiul sau fiica.

Narcis

Uneori, este greu de spus dacă o persoană este narcisistă sau are doar respect de sine. Narcisismul nu se referă la un nivel mare de  încredere în sine, ci este o dragoste pentru sine care s-a transformat într-o preocupare. Termenul provine de la Narcis, personajul mitologic grecesc, care a fost atât de infatuat de sine, încât în cele din urmă s-a dovedit a fi fatal.

Când ne gândim la familia noastră, o luăm de „bună” așa cum este ea.  Este firesc să facem asta, familia fiind singura realitate a unui copil. Fiecare familie este un experiment sociologic în miniatură, cu propriul set de reguli nescrise, secrete și modele de comportament nuanțate. Îi luăm pe mama și pe tatăl nostru per se. Cam așa mă gândesc că trebuie să fie  pentru toată lumea. Chiar dacă îți spuneai că tatăl tău o fi fost un narcisist, ai presupus  că toți tații erau ca el. Pentru a descoperi dacă tatăl tău are tendințe narcisice o să menționez câteva descrieri despre acesta:

  • Sentiment plin de importanță de sine care l-a determinat să creadă că este superior și îndreptățit la tot ce este mai bun;
  • Uneori se mai folosește de oameni pentru a-i servi propriului său interes;
  • Tatăl tău este foarte charismatic! Toată lumea își dorește să fie în preajma lui, iar el  se hrănește cu admirația din partea celorlalți. Îi place să fie în centrul atenției, fapt care îi oferă o și mai mare importanță de sine.
  • Imaginație bogată ca a lui nimeni nu poate avea! Grandiozitatea este atrăgătoare, la fel și fanteziile sale de succes, prestigiul și strălucirea. Adesea, el își exagerează realizările, iar ambițiile și obiectivele sale  par nerealiste.
  • Tatălui nu-i prea place să fie criticat. Desigur, nimănui, poate nu-i place. Diferența este că tatăl tău înlătură acele persoane din viața sa, ba chiar le și rănește.
  • Furia pe care o prezintă în scurte episoade este chiar înspăimântătoare!
  • Nu prea înțelege ce simț alții, cu excepția sa. Invalidarea emoțiilor până începi să te simți inadecvat.
  • Absența tatălui. Mulțumirea sa este satisfăcută în afara familiei. Râvnește pentru entuziasm și este mai preocupat de ce anume cred ceilalți despre el.
  • Nu ai putut obține cu adevărat ceea ce aveai nevoie de la el. Chiar dacă tatăl tău a contribuit destul la nivel material, te-ai simțit un copil deprivat de emoții și conexiune. De exemplu, ai vrut atenția și afecțiunea lui, dar ai primit doar sporadic, și numai atunci când a avut el chef.

Adesea, părinții narcisiști cauzează daune copiilor. De exemplu, ei pot ignora limitele, pot să-și manipuleze copiii prin reținerea afecțiunii (până când aceștia ajung la performanța dorită) și pot neglija să răspundă nevoilor copiilor lor pentru că  nevoile lor sunt mult mai importante. Deoarece imaginea este atât de importantă pentru narcisiști, ei pot cere un anumit nivel de perfecțiune copiilor lor. Copilul unui tată narcisist poate, la rândul său, să simtă o presiune pentru a-și dezvolta talentele, pentru a avea un aspect cât mai imaculat, pentru perfomanță  sau chiar și charismă. Pe aceștia îi  poate costa și dacă îndeplinesc dorințele tatălui și  dacă nu reușesc. Nu există câștig aici.

În general, iată cum un tată narcisist poate afecta o fiică sau un fiu:

Fiicele taților narcisici descriu adesea că se simt „nesatisfăcute” când vine vorba de a obține ceea ce au nevoie de la tații lor. Nu au primit niciodată suficient și ar fi trebuit să concureze cu frații pentru timp petrecut cu tata. În copilărie, tata  comenta mereu cât de frumoasă erai, dar, pe măsură ce ai crescut, foarte rar îi lipsesc  comentarii legate de greutate sau de atitudine. Probabil că aveți aceste probleme la vârsta adultă, chiar dacă ați avut succes. Cu un tată ca acesta, nu este niciodată suficient. Cu bărbații (sau femeile), de multe ori te simți vulnerabil și îți faci griji că vei fi lăsat  pentru altcineva. Evitarea anxioasă a angajamentului sau asumarea rolului narcisist sunt ambele modalități naturale de a menține relațiile în siguranță. Este de înțeles și autoprotector. (Dar pierzi.)

O fiică are nevoie de adorația tatălui ei. O validează și o ajută să-și internalizeze unicitatea ei. Tații sănătoși le oferă fetelor acest cadou. Ești specială și meriți dragoste pentru ceea ce ești!

• Ca fiul unui tată narcisist nu simți niciodată că te poți compara. Tata era atât de competitiv, încât chiar a concurat cu tine. (Sau nu ți-a acordat atenție într-un fel sau altul.) Poate ați acceptat înfrângerea, dar nu l-ați înșelat niciodată pe tatăl vostru. Sau este posibil să fi muncit din greu pentru a-l învinge pe tată la propriul său joc doar pentru a-i atrage atenția și pentru o oarecare asemănare cu mândria sa. Într-un fel, nu te simți niciodată suficient de bun, și, chiar și atunci când reușești, te simți totuși gol și pe locul doi. Un puternic sentiment de inferioritate. El este zeul, tu ești muritorul!

La fel cum fetele trebuie să fie adorate de tații lor pentru a se simți validate, băieții au și ei nevoie de tatăl lor să creadă în ei.

Ce este de făcut? Ideal este să acceptăm că unele persoane nu se mai pot schimba și să încerci să faci tu ceva în privința asta pentru starea ta de bine. Tot ce ne sta nouă în putere și ce ține de noi este să lucrăm la schimbarea noastră pentru sănătatea noastră psihică. Atunci când acceptăm persoana ca atare pentru ceea ce este, nu mai suntem la fel de răniți ca dintr-o postură de copil vulnerabil. Ei nu mai pot avea același efect asupra noastră dacă începem să le stabilim limite clare cu privire la ce le putem permite să facă în prezența noastră. În cazul în care aceste limite nu sunt respectate, aveți tot dreptul de a tăia orice cale de comunicare cu acesta atât timp cât toxicitatea relației vă afectează viața. A te aștepta din partea unui narcisist la o relație mutuală și reciprocă ar însemna să ai așteptări nerealiste.  Narcisiștii scapă basma curată cu comportamentul lor pentru că alții le permit acest lucru. Uneori, poate fi necesar să adopți o poziție autoritară și să îi impresionezi cu fermitate că atitudinea lui de descurajare este inacceptabilă. Nu mai ești un copil și nu ești la fel de vulnerabil la respingerea sau furia lui. Fii pregătit pentru ca el să riposteze. Persoanele narcisiste urăsc criticile.

Într-adevăr, aroganța nu inspiră simpatie sau compasiune. Dar, la sfârșitul zilei, când te gândești la asta, parcă îți vine să compătimești pe cineva care are o nevoie continuă de complimente, atenție și validare. Trebuie să fi fost și ceva bun la tatăl tău narcisic!

Binge Eating – o tulburare de alimentație ca și răspuns la traumă

“cravings”

De cele mai multe ori, noi, oamenii, suntem tentați să judecăm o persoană după aspectul fizic sau după prima aparență. Prin comparare socială cu anumiți influenceri (vedete, persoane publice, manechine etc) în social media sau cu un etalon 90-60-90, judecăm într-o manieră de etichetare în masă. Niciodată nu poți să știi ce se află, de fapt, în spatele acelei imagini pe care noi o judecăm fără să gândim și ce disconfort producem în sufletul unei persoane.

Am învățat de mici să ne criticăm sub diverse etichete:  „grasule”, „slabanogule”, „bubosule”, „plangacioasa” și multe alte apelative. Ce se întâmplă, însă, când o  persoană are o reală suferință și își gasește refugiul în comportamente dăunătoare propriului corp ca și o măsură de protecție pentru cei din exterior? Da! Persoanele care au trecut printr-o traumă au căutat mecanisme de a face față durerii și metode de a se proteja, chiar dacă aceste metode sunt disfuncționale.

De când lumea și pământul, trauma afectează și schimbă viața oamenilor. Experiența unui eveniment traumatic cauzează, adesea, efecte secundare care transcend în alte părți ale vieții unei persoane, afectându-le astfel într-o varietate de moduri. După ce vor experimenta un eveniment traumatic, majoritatea vor experimenta evitarea, deoarece vor încerca să uite și să se disocieze de orice este legat de evenimentul inițial.

Trauma de bază poate să nu fi fost  provocată dintr-un eveniment incredibil de dramatic, cum ar fi martorul unui deces, victima unui atac sexual sau accident grav de mașină. Ar putea fi provocată de moartea unui animal de companie, de pierderea unui loc de muncă, să fie uitat la școală sau să treacă printr-un divorț sau o despărțire dificilă. Toate pot avea aceleași efecte: creșterea anxietății și frustrării și, în unele cazuri, tulburare de stres posttraumatică cu simptomele asociate de coșmaruri, disociere și evitare.

Studiile au arătat că pacienții care au suferit un eveniment traumatizant au avut mai multe șanse să se implice în comportamente autodistructive. O formă de auto-vătămare este mâncatul compulsiv sau excesiv (binge eating), care s-a dovedit a fi legată de evenimente traumatice.

Conform DSM-5, tulburarea de alimentație (binge eating) este asociată cu „suferințe marcante” și „probleme psihologice”. Aceasta sugerează că există o cauză sau un motiv în mentalitatea unei persoane atunci când vine vorba de mâncat compulsiv.

PTSD este o formă de experiență traumatică care a fost legată de tulburările alimentare. Pacienții care au suferit o formă de abuz sexual au, de asemenea, mai multe șanse să dezvolte o tulburare alimentară. Trauma suferită în timpul abuzului are efecte psihologice asupra pacienților. Ramificările asupra psihicului sunt adesea dăunătoare și duc la tulburări diferite. Binge eating este o modalitate pentru pacienți de a menține controlul în timp ce aceștia se distanțează de durere. Prin auto-producerea durerii, pacientul este capabil să-și asume controlul, în timp ce înainte nu pareau să simtă că-l dețin. Binge eating devine, astfel, “ancora” de distrugere a individului pentru a face față durerii.

Bingeing-ul poate fi înțeles ca un răspuns la un traumatism. Poate servi drept mecanism de protecție. Acest lucru este cel mai frecvent în cazurile de atac sexual, în care supraviețuitorii, adesea în mod inconștient, încep să construiască un zid de carne pentru a se proteja. S-ar putea să devină prea mari pentru a se îmbrățișa sau nu pot ieși în public. Instinctiv, ei ar putea căuta să se facă să pară neatractivi, astfel încât nimeni nu va încerca să îi atace. Obscurarea organelor lor sexuale în straturi de grăsime poate fi văzută ca o modalitate de a suprima tulburările interioare cauzate de încălcarea lor.

Individul devine fizic dependent de eliberarea de hormoni care vin cu consumul de cantități din ce în ce mai mari de alimente. Cu sau fără purjare, atacul continuu către organism distruge în cele din urmă sănătatea și poate ucide persoana afectată.

Tulburările de alimentație, în special tulburările de alimentație binge, bulimia nervoasă și forma restrictivă a anorexiei nervoase, toate servesc pentru a modifica starea de spirit și a distrage persoana cu tulburarea de la trauma ei. Planificarea implicată în ascunderea cumpărării și consumului de cantități vaste de produse alimentare, crearea de scuze pentru mesele ratate, deghizarea purjării (purjare=a induce voma sau a folosi laxative pentru golirea stomacului), dacă aceasta este o componentă și evitarea ieșirilor sociale creează o preocupare care suprimă alte gânduri și amintiri, oferind totodată un sentiment de control spulberat de evenimentul traumatic.

Atunci când trauma stă la baza tulburării de alimentație a pacientului, recuperarea nu poate începe până la încetarea alimentației compulsive, iar remisiunea pe termen lung nu poate apărea până când tratamentul nu este respectat și nu sunt dezvoltate mecanisme alternative de a face față durerii provocate de eveniment.

Obiectivele terapiei sunt de a diminua intensitatea traumei și apoi de a ajuta pacienții să învețe cum să se protejeze și să se liniștească în moduri sănătoase. O mare parte din protecție provine din învățarea stabilirii limitelor personale clare. În viitor, este posibil ca pacienții să nu poată evita noi traume, dar pot evita  să devină victime din nou, înțelegând că sunt persoane valoroase.

Copilul reacționează la modul în care te comporți ca părinte!

Trebuie să interpretezi comportamentul copilului ca pe o reacție la propriul tău comportament, dar și în termenii motivelor, nevoilor, personalității și circumstanțelor sale. Lucrul acesta presupune o reorientare a atenției, dat fiind faptul că, în mod normal, noi privim la acțiunile cuiva în termenii motivelor, nevoilor, personalității și circumstanțelor sale, și nu ale noastre.

De regulă, copiii nu știu ce fac. Știu prea puțin cum trebuie să abordeze viața pentru ca ea să se desfășoare așa cum trebuie. Așadar, așa cum un cățeluș trebuie învățat să asculte, copiii au și ei nevoie de ajutor din afară. Copiii se vor maturiza doar până la nivelul la care îi structurează părinții, nu mai mult. Limitele până la care un părinte poate fi responsabil și până la care poate să-i învețe pe copii responsabilitatea determină eficiența cu care copiii învață să fie responsabili. Copiii nu au în ei înșiși tendința de a se maturiza. Ei răspund și se adaptează modului în care sunt educați.

Prima imagine mentală fundamentală pe care o au copiii cu privire la modul în care operează universul este casa în care trăiesc. Acasă își formează ei concepția despre realitate, dragoste, responsabilitate, alegeri și libertate. Dacă însă îți protejezi copiii de durerea iresponsabilității, îi pregătești pentru o mulțime de necazuri în viața adultă.

Una dintre cele mai utile întrebări pe care  părinții  și le pot pune atunci când se confruntă cu problema unui copil, nu este: “De ce nu încetează să-l mai loveasca pe fratele său?”, ci: “Cu ce am contribuit eu la crearea acestei probleme?”. Avantajul acestei abordări constă în faptul că te scoate din inutilitatea încercării de a-ți controla copilul și îți pune la dispoziție probabilitatea de a-ți controla atitudinea față de el.

Copiii observă și învață din felul în care tu operezi cu limitele în lumea ta. Urmăresc felul în care-i tratezi pe ei, cum îți tratezi partenerul de viață sau cum te porți la serviciu, iar apoi te imită, în bine și în rău. Copiii caută și doresc să se asemene cu acești indivizi mai mari și mai puternici.

Dacă copilul observă la părinții săi că respectă reguli pe care la rândul lor le-au impus în casă, atunci copilul învață că respectul, asumarea lucrurilor proprii, a-ți cere iertare și atitudinea față de regulile casei sunt aspecte pe care le fac și adulții. Copiii au nevoie de norme de care să se agațe. Pe de altă parte, nevoia de apartenență a unui copil este mai puternică decât nevoia lui de a fi bun.

Nu există un element mai important pentru maturizarea copilului tău decât dragostea. Fiind o sursă majoră pentru copil, tu îi pui la dispoziție apropierea, intimitatea și îngrijirea care îl susține. Totuși, apropierea aceasta este adesea confundată cu nevoia pe care o simte părintele față de copil. O astfel de atitudine se numește dependență. Este inversul a ceea ce ar trebui să fie relația cu părintele.

Problema însă apare atunci când părinții sunt cei care au nevoie de afecțiunea și intimitatea copilului lor pentru satisfacerea propriilor nevoi nesatisfăcute. Astfel, pe neștiute, copilul este folosit pentru a aduce căldură, apropiere și  dragoste în viața părintelui, fapt care-l transformă pe copil, mult prea devreme, în părinte.

Tu ești stejarul de care copilul tău se dă de nenumărate ori cu capul, până când reușește să-și dea seama că acest copac este mai tare ca el. Data următoare îl va ocoli.

Bullying – fenomen problemă!

Bullyingul este o experiență care produce incredibil de multă suferință!

Bullyingul reprezintă o formă de abuz emoțional și fizic, este un fenomen de excludere socială și de hărțuire.

Locurile unde acesta are loc sunt de obicei curtea școlii și sala de clasă, iar făptașii sunt elevii. Victimele spun adesea că au fost supuse hărțuirii vreme îndelungată. Ani de zile, ei au fost obligați să meargă în fiecare dimineață în cușca leului. Momentele cele mai grele erau pauzele și sfârșitul orelor de școală: în pauze era recomandat să stea aproape de paznic, iar după școală opțiunile erau fie să dispară cât mai repede, fie să se ascundă mult timp la toaletă, până când plecau toți ceilalți. Vă sună cunoscut?

Este extraordinar de greu să dovedești bullyingul. Făptașii știu foarte bine când să se retragă și cum să-și facă răutățile nevăzute în fața profesorilor. Cei hărțuiți se rușinează adesea de faptul că nu sunt acceptați de ceilalți, și se tem, pe bună dreptate, să nu-și înrăutățească situația “pârând”. Ei rămân cu senzația că e o situație fără ieșire și cu convingerea că trebuie să se supună. Oamenii care au fost hărțuiți intensiv se simt neinteresați și insuficient de buni pentru a fi acceptați.

Ceea ce doresc să evidențiez este faptul că noțiunea de bullying sau de agresor intimidant poate fi și o strategie de coping, o modalitate de a face față unor emoții sau evenimente neplăcute la un moment dat. Atunci când ne simțim devalorizați, adoptăm un comportament deosebit de autoritar și de arogant și reacționăm repede cu agresivitate. Întotdeauna însă, obiectivul este de a controla o situație în care ne simțim, de fapt, nesiguri și mici.

Mulți dintre oamenii care au avut o copilărie în permanență amenințați și confruntați cu violența, au mai târziu tendința de a recurge ei înșiși la un comportament negativ. Atacul este cea mai bună apărare. Ei preferă să lovească, decât să fie loviți. În cazul lor, este tipic un comportament calculat care urmărește exercitarea violenței fizice sau verbale pentru a-i intimida pe ceilalți și pentru a obține astfel controlul asupra situației.

Uneori, victima devine, la un moment dat, agresor.

Oana

Învățătorul, mentorul elevului?

Aș vrea sa abordez un subiect de actualitate, și anume,  despre importanța pregătirii profesorilor din școlile noastre (fie de stat, fie cele private) din punct de vedere psihologic. Consider că ar fi de preferat, ca să nu zic obligatoriu, ca profesorii să fie instruiți și învățați cum să “se poarte” cu elevii lor. Iau categoria învățătorilor ca prim exemplu. Elevii din clasele primare se duc la școală cu extaz, ei nu știu că școala este un lucru urât sau că vor experimenta lucruri inconfortabile. Ei când se duc prima oară la școală se duc plini de speranță și  bucurie că își vor face prieteni noi și că vor învăța o sumedenie de lucruri noi și interesante. Temători că nu o vor mai avea pe mama lor lângă ei, aceștia își centrează atenția către o altă persoană cu care să poată suda o legătură sigură din punct de vedere emoțional. Copiii au nevoie să simtă că cineva responsabil și iubitor are încă grijă de ei, că sunt iubiți și prețuiți și că nimic, nici impunerea de limite, nu infirmă această iubire și prețuire. Această funcție îi este atribuită spre îndeplinire învățătoarei, cea de-a doua figură importantă pentru un copil în dezvoltarea sa. Pentru copii, cel mai important este să aibă experiența unui  sprijin constant. Copilul trebuie să trăiască experiența laudei și a prețuirii, dar și a încrederii. Toate bune până aici! Ce se întâmplă dacă învățătoarea nu este disponibilă în a oferi nimic din ce am menționat mai sus, ba mai mult hărțuiește din punct de vedere emoțional un copil? Să luăm un exemplu, un elev care nu citește foarte bine (pentru că știm cu toții că fiecare are ritmul lui de dezvoltare și de învățare) și căruia doamna învățătoare i-a tot spus pe parcursul unui semestru că “nu este în stare să citească corect” sau că este cam “mototol”. Acest elev a dezvoltat sentimentul că nu este capabil, că nimeni nu are încredere în el și între timp a ajuns să nu mai aibă el însuși încredere în sine. Aceasta se numește așteptarea cu privire la propria eficacitate fiindcă elevul  însuși este convins că el este un “mototol” și că nu este în stare de nimic. 

Fiecare om are nevoie să-și dezvolte personalitatea și să fie luat în serios. Un om care se deschide, dar se lovește doar de ridicularizare va suferi foarte mult, simțindu-se rănit. Acei copii care trăiesc experiența luării în derâdere a sentimentelor și nevoilor lor vor avea ca adulți, mari dificultăți în exprimarea lor. Răutățile și jignirile lasă răni adânci! Aceasta deoarece copiii încă nu au  un sentiment stabil cu privire la cine sunt și ce pot face. Imaginea lor de sine încă nu este fixată, vocea lor este încă slabă și în formare. O remarcă spusă la întâmplare despre un elev poate lăsa o urmă foarte adâncă. Mai ales dacă este spusă de față cu toți copiii. Acești copii vin acasa cu noi emoții învățate (rușine, de exemplu), dar și cu sentimentul că școala nu este chiar ce-și imaginau, un loc unde poți prinde aripi și mai mari în viață, ci un loc nesigur în care este în permanență devalorizat sau ridicularizat. 

Dragă învățătoare/învățător, cu tot respectul, un copil întelege o regulă pusă cu calm și candoare! Tu ești mare, el este încă mic. Respectul se câștigă numai atunci când este reciproc! Toți am fugit de tratamentul post-comunism din școlile din România (nu-l mai menționez pe cel dinainte), dar e nevoie de multe generații ca să ștergem cu buretele comportamentul învățat la nivel social.

Un alt semn de întrebare este dacă părinții acestor copii știu despre consecințele comportamentului și atitudinii profesorului asupra copiilor lor..sau se mulțumesc că-i pune la punct pentru că sunt prea răsfățați?

Desigur, există și cazuri fericite, dar acestea sunt puține!

Oare nu ar fi de preferat ca aceste cadre didactice să fie mai întâi instruite în acest sens, iar apoi să ajungă la catedre?

Uneori și o terapie ar merge! 🙂

Oana

Psihoterapia necesită timp și efort!

Un demers terapeutic se bazează în mare parte pe voința proprie. Nu prea poți avea rezultate într-o terapie dacă tu mergi la psihoterapeut împins de la spate de altcineva, fără să-ți dorești cu adevărat să faci anumite schimbări, să te implici sau să-ți deschizi sufletul. Nu există evoluție în terapie dacă tu decizi să nu-i spui adevărul terapeutului tău sau să-i ascunzi anumite lucruri. Este o călătorie pe care o faci numai și numai pentru tine, este un cadou pe care ți-l dăruiești, astfel, este de preferat să fii tu însuți în acest scenariu 100%.

Confidențialitatea este una dintre cele mai importante aspecte atunci când vine vorba despre terapie și despre încrederea clientului.

Terapia durează aproximativ șase luni pentru ca 50% dintre oameni să observe o îmbunătățire semnificativă a simptomelor.

Un studiu realizat pe 10.000 de persoane a arătat că a fost nevoie de aproximativ 20 de sesiuni (adică aproximativ șase luni de ședințe săptămânale) pentru ca 50% dintre oameni să experimenteze o îmbunătățire notabilă a simptomelor.

Cu un an complet de tratament, acest număr a sărit la 75%.

Descoperirile rapide se remarcă în versiunea de terapie a culturii pop, dar în viața reală, schimbarea vine încet!

De ce femeile “cuminți” sunt atrase de băieții “răi”?

Atributul de “rău” implică ceva tabu, ceva ceea ce nu ai voie să faci în mod normal. Acest atribut pare destul de atractiv pentru unele femei. Când spun unele femei, mă refer la acele femei care afișează instabilitate emoțională, sunt mai fragile, auto-distructive, obișnuiesc să se angajeze în relații de tip push-pull (atunci când vreau eu, nu vrei tu sau invers) și sunt hiper sexualizate.

Să-l luăm ca și exemplu pe Christian Grey, personajul care a făcut furori în vestita carte 50 Shades of Grey (apoi și filmele). Acest personaj este din start atractiv, deoarece deține anumite atribute : succes, bogăție, putere și este acaparant. Indiferența sa și lipsa de empatie denotă că nimic nu-l poate atinge, astfel fiind văzut un om puternic, o persoană cu multe opțiuni. Sună bine, nu?

Aceste femei se identifică proiectiv (părțile rele și părțile bune ale Se-ului sunt proiectate în obiectul extern ) cu acest tip de bărbat pentru că el pare un personaj rău  și atractiv. Atracția și lupta cu atracția cauzează acești băieți răi și îi provoacă să acționeze în consecință. Dacă femeia are nevoie ca bărbatul să fie rău, precum Grey (comportament fizic și emoțional abuziv), și el nu este, aceasta răspunde cu rană narcisică* și furie narcisică provocându-l și manipulându-l ca să fie un “bad boy”. Ei preiau controlul complet, chiar și fizic.

*Rana narcisică își are adesea originea în excesiva presiune de a avea succes. Lipsa unei capacități empatice autentice, precum și o educație centrată pe ideea de succes, trezesc o foame insațiabilă de valorizare: copilul nu-și poate încredința emoțiile reale unei persoane de încredere, nu are un mediu cu care să rezoneze și nici parteneri cu care să se confrunte, ceea ce duce la nesiguranță și însingurare.

Ele asociază iubirea cu suferința. Când o fată bună este rănită de un băiat rău, aceasta asociază suferința cu una mai veche provocată, probabil, de un părinte. Un părinte care a folosit aceași putere asupra ei cândva. De cele mai multe ori, aceste femei sunt fiice de mame narcisice care le-au provocat un abuz și o traumă. Atunci când un copil devine o prelungire a sinelui părintelui său, el recepționează mesajul: “nu fi cel care ești, fii cel de care am eu nevoie”. Aceștia nu se simt iubiți pentru ceea ce sunt și dezvoltă din loialitate un “sine fals”, adică narcisic.

Ca și încheiere, de reținut, “sinele” pe care îl prezentați în relații este, de fapt, o proiecție a relațiilor cu îngrijitorii primari (părinți, bunici, etc).

Oana